Ce prevede legislația românească Medicina complementară și alternativă este reglementată în România prin Legea nr. 118/2007. Actul normativ stabilește cadrul pentru activitățile și practicile care nu sunt integrate în sistemul principal de servicii medicale și care pot fi utilizate ca terapii adjuvante sau, în anumite situații, ca alternative la terapiile clasice. Anexa legii enumeră mai multe categorii de practici. Pe lângă acupunctură, homeopatie, naturopatie, yoga, Ayurveda și medicina tradițională chineză, lista include și domenii precum astrologia medicală și Feng Shui. În categoria aplicațiilor bioelectromagnetice și energetice apar, între altele, terapia holografică, Reiki, terapia cu biocâmp, bioritmologia, cristaloterapia și cromoterapia. De ce este nevoie de norme mai clare Problema principală a domeniului este că existența legii nu a fost însoțită, timp de ani de zile, de un cadru metodologic complet pentru aplicarea acesteia.

Legea adoptată în 2007 prevedea că Ministerul Sănătății trebuie să emită normele metodologice de aplicare și stabilea inclusiv reguli privind autorizarea practicienilor, pregătirea profesională, evidența pacienților și responsabilitatea profesională. În 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat Ministerul Sănătății să emită normele necesare aplicării Legii nr. 118/2007, în urma unui demers inițiat de FACIAS. Organizația a susținut că lipsa normelor a împiedicat aplicarea efectivă a cadrului legislativ. Ce practici apar pe lista oficială Lista din lege este mult mai largă decât terapiile alternative întâlnite cel mai frecvent în practica medicală complementară.

În documentul legislativ apar, în funcție de categorie, practici precum: - acupunctura și homeopatia; - apiterapia și fitoterapia; - naturopatia; - yoga și Ayurveda; - medicina tradițională chineză; - astrologia medicală; - Feng Shui; - Reiki; - terapia holografică; - terapia cu biocâmp; - cristaloterapia; - cromoterapia; - bioritmologia; - magnetorezonanța; - reflexologia și osteopatia. Prezența unei practici în anexa legii trebuie însă diferențiată de existența unor dovezi științifice privind eficiența acesteia. Faptul că o metodă este enumerată într-un act normativ nu reprezintă, prin el însuși, o validare științifică a eficienței sale.

Ce trebuie să știe pacienții Legea stabilește că practicienii autorizați trebuie să utilizeze doar cunoștințele, mijloacele și metodele pentru care sunt autorizați și atestați. De asemenea, pentru anumite practici, legea prevede condiții profesionale specifice. De exemplu, acupunctura, homeopatia, apiterapia, fitoterapia, chiropractica și osteopatia sunt prevăzute ca practici care pot fi exercitate numai de medici, medici dentiști sau, după caz, farmaciști, în condițiile stabilite de legislație. Pentru practicienii care nu sunt medici, legea prevede limite privind activitățile medicale pe care le pot desfășura. Aceștia pot interveni în completarea sau continuarea terapiilor medicale numai în condițiile prevăzute de lege, inclusiv cu acordul scris al pacientului și la recomandarea scrisă a unui medic. Clarificarea normelor de aplicare este etapa care poate stabili concret modul în care sunt autorizate practicile și persoanele care le desfășoară, standardele profesionale și limitele de intervenție. Pentru pacienți, miza principală este existența unor reguli clare privind cine poate practica aceste activități, ce pregătire trebuie să aibă, ce servicii poate oferi și ce responsabilități are față de persoana care solicită astfel de servicii. Deocamdată, faptul că anumite practici figurează în anexa Legii nr. 118/2007 nu trebuie confundat cu o confirmare medicală sau științifică a eficienței lor. Cadrul legislativ și evaluarea științifică a unei terapii sunt două aspecte distincte.